Ortopedie




- NECAZURILE SEZONULUI RECE - FRACTURILE

CE SUNT FRACTURILE?
Fracturile sunt leziuni traumatice ale oaselor, soldate cu intreruperea continuitatii acestora. Teoretic, fracturile pot interesa orice os, dar cele mai frecvente sunt fracturile membrelor.
Exista multiple criterii de clasificare a fracturilor:
- produse la locul de impact al agentului traumatizant cu osul (fracturi directe) sau la distanta de locul traumatismului (fracturi indirecte);
- fracturi complete sau incomplete (fisurile, infundarea oaselor late, indeosebi ale craniului, ruperile incomplete ale oaselor copiilor);
- fracturi cu deplasarea capetelor fracturate sau fara deplasarea acestora; fracturi cu fragmente de os multiple (fracturi cominutive);
- fracturi inchise (cand pielea ramane integra) sau fracturi deschise (cand si piele este lezata) etc.

CUM SE PUNE DIAGNOSTICUL DE FRACTURA?
Diagnosticul de fractura se pune pe seama a doua categorii de semne:

Semnele de probabilitate care, daca exista, ridica suspiciunea unei fracturi sunt:
1. Durerea spontana, localizata intr-un punct fix, care creste in intensitate la palparea zonei sau la incercarea de a misca membrul presupus fracturat.
2. Impotenta functionala, care se manifesta prin incapacitatea de a efectua miscari cu membrul traumatizat.
3. Deformarea regiunii respective, care apare din cauza proeminentei sub piele a capetelor osoase fracturate.
4. Scurtarea membrului fracturat in urma deplasarii in sus a capatului inferior al fracturii ca urmare a contracturii musculare reflexe.
5. Echimozele – coloratia violacee a pielii contuzionate de deasupra focarului de fractura, ca urmare a leziunii concomitente si a unor vase de sange.
6. Tumefierea regiunii si cresterea temperaturii locale.
Pentru clarificarea diagnosticului, aceste semne descrise mai sus cer cautarea asa-numitelor semne de certitudine.

Semnele de certitudine, daca este identificat macar unul dintre ele, pun diagnosticul sigur de fractura. Ele sunt urmatoarele:
1.
Mobilitatea anormala in focarul de fractura evidentiata atunci cand, la incercarea de palpare, osul se misca in zona respectiva.
2. Netransmiterea miscarii cand se incearca ridicarea membrului presupus fracturat de capatul sau proximal (de dincoace de fractura). In acest caz, capatul proximal se ridica, dar capatul distal (de dincolo de fractura) ramane cazut.
3. Intreruperea clara a continuitatii osului - se poate determina palpand marginea osului. La un moment dat se poate sesiza discontinuitatea si la nivelul pielii se poate remarca chiar o mica depresiune.
4. Crepitatiile osoase – zgomote specifice (ca sunet, asemanatoare zgomotului produs la calcarea pe zapada inghetata) care apar la palparea fracturii si care sunt cauzate de frecarea intre ele a capetelor fracturate.
5. Evidentierea sub piele sau chiar prin piele (in cazul fracturilor deschise) a unuia sau a celor doua capete fracturate.
6. Modificarile radiologice, care permit aprecierea clara a fracturii si a detaliilor acesteia.
In mod practic, cautarea tuturor semnelor de certitudine este dureroasa si uneori chiar periculoasa.
In prezenta unor semne de probabilitate, este necesara efectuarea unei radiografii care va infirma sau va confirma fractura.

In accidentele mai grave, pe langa semnele descrise mai sus, o fractura se poate manifesta de la inceput si cu semnele unor complicatii locale: pareze sau paralizii prin compresia, alungirea sau chiar sectionarea unui nerv, plagi vasculare prin leziunea unor artere sau vene, necroza unor tesuturi prin compresia unui vas important, leziunea pielii etc. Aceste complicatii apar frecvent din cauza neacordarii sau acordarii incorecte a primului ajutor.

Primul ajutor corect acordat poate preveni multe complicatii si poate scurta o perioada de boala de cele mai multe ori prelungita. Un bolnav cu fractura nu poate fi transportat fara o imobilizare provizorie a acesteia, cu atat mai necesara cu cat este vorba de fracturi mari (membru inferior, bazin, coloana vertebrala).
Imobilizarea se poate face cu diferite dispozitive special construite (atele, aparate speciale de extensie si fixare provizorie) sau dispozitive improvizate.
Cu ocazia aplicarii aparatului provizoriu de imobilizare se face mai intai o tractiune usoara, continua si progresiva pentru a provoca o durere cat mai mica. Acest gest este necesar pentru a pune macar aproximativ capetele fracturate in acelasi plan (in acelasi ax). Scopul imobilizarii este acela de a impiedica miscarile active si pasive care pot complica fractura si de a diminua durerile.

O imobilizare corecta trebuie sa respecte anumite reguli:
1. Trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu articulatiile situate deasupra si dedesubtul focarului de fractura. De exemplu, o fractura la nivelul gambei trebuie sa imobilizeze atat articulatia genunchiului, cat si pe cea a gleznei.
2. Va fi precedata de rezolvarea leziunilor care pun in pericol viata. De exemplu, o fractura asociata cu o hemoragie in cadrul unui accident va necesita in prima etapa oprirea hemoragiei, iar ulterior imobilizarea fracturii.
3. Imobilizarea trebuie sa fie suficient de fixa pentru a-si atinge scopul, dar nu atat de compresiva incat sa produca tulburari circulatorii. Atelele standardizate sunt construite din lemn, material plastic sau material gonflabil (se pun 2 atele pe partile laterale ale membrului) ori din sarma (atele Kramer), acestea avand proprietatea de a se indoi in functie de necesitati (zona, marimea segmentului de membru). Atela Kramer se pune de-a lungul partii celei mai lungi a segmentului respectiv. Ca mijloace improvizate se pot folosi orice fel de obiecte rigide (scanduri mici, schiuri, bete, bastoane etc.).
Inaintea imobilizarii, pe segmentul de membru ce urmeaza sa fie imobilizat (sau pe partea atelei care vine in contact cu pielea) se pune un strat de vata, apoi se aplica atela.
Aceasta se infasoara cu o fasa de tifon sau cu o improvizatie (batic, fular, centura, cravata etc.) in scopul fixarii atelelor de membrul respectiv. Imobilizarea cea mai eficienta se face insa cu atela gipsata.

In functie de zona afectata, imobilizarea trebuie sa fie adaptata acesteia:
1. Imobilizarea umarului se poate face prin urmatoarele tehnici:
a. alipirea bratului si a antebratului de torace cu cotul indoit in unghi drept si infasurarea toracelui cu o panza dreptunghiulara tare, trecuta in jurul gatului;
b. infasarea toracelui cu ture circulare de fasa, in spirala, pana sub axila, apoi efectuarea de ture circulare care cuprind bratul, cotul si antebratul, trecerea fesei de 2-3 ori peste umar si fixarea, in final, cu ture circulare a intregului ansmblu.
2. Imobilizarea bratului se face indoind o atela Kramer in forma de „U”, care se muleaza peste umar si peste cot.
3. Imobilizarea cotului se face cu o atela indoita la un unghi de 90 grade sau cu un batic triunghiular care sustine cotul si care se leaga de gat.
4. Imobilizarea antebratului se face cu o atela Kramer indoita la un unghi de 90 grade sau cu 2 atele intinse de la mana pana la cot si asezate paralel.
5. Imobilizarea fracturilor de sold utilizeaza o atela lunga (ce depaseste articulatia soldului si talpa piciorului: scandura, schi etc.) care se pune pe partea laterala a membrului inferior si de care se fixeaza prin fasa circulara soldul fracturat. Daca exista o atela Kramer lunga, aceasta va fi indoita la un capat la un unghi de 90 grade (care va corespunde talpii piciorului) si va fi pusa de-a lungul fetei posterioare a membrului inferior. In lipsa atelelor, membrul inferior bolnav va fi infasat de membrul sanatos.
6. Imobilizarea fracturilor gambei se face cu o singura atela asezata posterior sau cu doua atele: una pe fata interna, iar cealalta pe fata externa a gambei.

Tratamentul fracturilor la spital este de competenta medicilor ortopezi. Scopul tratamentului este de a aseza capetele fracturate in acelasi ax (aceasta manevra poarta numele de reducerea fracturii) pentru a favoriza vindecarea ulterioara corecta a fracturii. Aceasta asezare a capetelor osoase unul in prelungirea celuilalt se poate face prin metode ortopedice (atunci cand deplasarea fragmentelor nu este prea mare si cand fractura este recenta) sau prin metode chirurgicale.
Metodele ortopedice sunt manopere de tractiune manuala sau cu ajutorul unor greutati (extensie continua), in urma carora oasele sunt puse in acelasi ax, dupa care sunt imobilizate pentru o anumita perioada in aceasta pozitie, in aparat gipsat. Daca metodele ortopedice sunt ineficiente sau contraindicate, se apeleaza la metodele chirurgicale.
Printr-o operatie se pune in evidenta fractura, iar capetele fracturii se reasaza si se fixeaza prin metode specifice, cu ajutorul unor tije, suruburi, placi, sarma etc., in functie de tipul si de localizarea fracturii. Aceasta tehnica poarta numele de osteosinteza. Dupa consolidarea fracturii, de obicei, materialul metalic utilizat se scoate.
Dupa vindecarea fracturii, de cele mai multe ori este necesara o perioada de recuperare prin fizioterapie, gimnastica medicala.


Parteneri


Pentru informaţii suplimentare efectuaţi click pe pictogramă.
CABINET MEDICAL OFTALMOLOGIC DR. MOTAS MARIA S.C. CARDIOR S.R.L. - DR. LAZAR
CABINET OFTALMOLOGIC SI OPTICA - DR. DARABA CENTRUL DE RADIOLOGIE SI IMAGISTICA MEDICALA NICOLINA
MEDFIZ - CENTRU DE RECUPERARE MEDICALA DANIDENT - POLICLINICA STOMATOLOGICA
CABINET DE MEDICINA DENTARA CRISDENT - DR. LITCANU CRISTINA CLINICA PSIDENT
CAB STOMATOLOGIC DR. DIANA MIREA INSTITUTUL DE BOLI CARDIOVASCULARE
CLINICA PEDILIFE CENTRUL MEDICAL POPARLAN
CAB. STOMATOLOGIC DR. BEATRICE VELICU DERMACENTER
BIOMEDICA CAB. STOMATOLOGIC Dr. GORONEANU MARIANA
SPITALUL JUDETEAN DE URGENTA PIATRA NEAMT WHITE WORKS
OMINI CLINIC POLICLINICA MEDICALTOP